E jumatatea lui aprilie, iar Ingrid deja simte cum vara se apropie. O simte venind pentru ca se implinesc, in iunie, doi ani de cand s-a indragostit de acest baiat cu carlionti negri si rebeli, cu ochii maronii care se inrosesc instantaneu de la "prea multa vodka".
Imagini incep sa hoinareasca prin fata ochilor: primul sarut in fata focului de tabara pe o micuta plaja cu cativa oameni in fundal, primele glume facute pe seama colegului care stia sa innoate, prima revedere dupa doua saptamani in fata caminului.Era abia in aprilie -in cateva zile, in mai, dar ce mai conta? Aprilie scrie in calendar. Vorbind singura, despre aceste date, despre lunile care vin si trec, lacrimile incep si ele sa curga siroaie pe fata lui Ingrid si sa umezeasca usor filele din jurnalui ei.
Printre lacrimile din ochi, rasari -de nicaieri- o imagine. Era ea. Vorbea la telefon cu acest baiat (numele nu isi are rost, ca atunci nu ar mai fi interesant) carliontat, dupa noua luni in care credea ca toate sentimentele lui au fost sters cu buretele. Dupa acel apel, au urmat altele. In fiecare seara, la 23:00, cei doi vorbeau vrute si nevrute, plictisitoare si interesante. Apoi, dupa o luna a urmat intalnirea. MAREA reINTALNIRE dupa aproape un an.
Imi aduc si acum aminte cum incepura sa-i sclipeasca ochii si sa tremure din cap pana-n picioare la vederea lui. Au avut trei zile la dispozitie unde au dat dovada de iubirea enorma ce si-o purta unul celuilalt. 6 iunie -ultima seara impreuna- ea era intr-un tricoul alb si o pereche de pantaloni scurti, mulati pe coapse -boxeri albi din jeans, ce ascundeau intr-un mod subtil si fermecator, cele doua fese- si inverziti de la statul pe iarba, el intr-o pereche de pantaloni negri, pana mai jos de genunchi si un tricou alb larg. Urcasera in camera, unde ceilalti adormisera, deschizand usor usa care merita unsa cu putin ulei sau orice alta solutie, pentru a nu mai alerta cand intra cineva pe ascuns in acea camera intunecata. Ingrid primi un hanorac negru, care-i acoperea pantalonii, si lasa o vaga impresie ca nu mai are nimic inafara de acel obiect de imbracaminte. La acea ora, din cinci, doua persoane mai erau treze, cei cu care bausera impreuna si cateva pahare de Alexander combinat cu Cola.
Hanoracul, ah, acel hanorac. Cine ar fi crezut ca acel hanorac de pe Ingrid avea sa se umple mai apoi de lacrimi de iubire, provocate de gandul ca dimineata aveau sa-si ia ramas bun pentru o perioada de timp?
Se zice ca fiecare vara isi are propria poveste. Dar ce se intampla cand doi ani la rand, povestea de vara se repeta? Va fi asa tot restul vietii?
Ingrid citise de pe peretele camerei, doua versuri ce le scrisese intr-o noapte -in jurul orei 02:00- cand vorbea cu el la telefon, "Doua vieti de-as trai/Tot pe tine te-as iubi!" si adormise.
