E seara. Tipete in casa. Tu faci aia si aia si aia si aia, pentru ca sora-ta abia a venit de la facultate si e obosita si flamanda si nu poate acum. Nervi. Defapt nu. Lacrimi. Lacrimi nu de suparare. Lacrimi din cauza nervilor. Iti vin prin cap imagini cu oameni lesinand si ametind din cauza lor, a nervilor. Dar tie iti vine sa iei gandurile in ppalma, sa le strangi in pumn, si le arunci in perete, sa se sparga. Sa vezi bucati de ganduri cum cad aievea pe parchetul lustruit din acea camera posomorata, care a uitat sa-ti zambeasca cand ii deschizi usa. Acea camera care mereu da de inteles ca nu te mai suporta, ca ai stat prea mult in ea. Ca toate gandurile, sentimentele si toti nervii i-ai varsat pe ea. Pe trupul ei, mai precis pe peretii acestei camere rosii! Cum sa fie asa rosie camer? Pe zi ce trece se inroseste mai tare. Se enerveaza pe tine. Nu-ti mai suporta smiorcaielile. Caldura ce te impinge inapoi cand ii deschizi usa, demonstreaza ca aceasta usa, sta mereu inchisa. Ca, TU, te inchizi mereu acolo. Te rupi de familie, si stai in locul ala, care nu-i mai mare de 3 pe 3.. Te inghesui.
De ce nu mi se sparg gandurile?! Le am in palma, dar de ce nu le pot strange?! Le arunc. Fug de ele ca un pusti ce alearga spre mare. Se sparg.. Mi s-au spart gandurile.
Ce durere. Mi se sparg in fata mea. Bucati mari din ramasitele lor imi intra in inima si in ochi. In loc de sange curg lacrimi. Lacrimi seci. Formeaza pe obrazul meu margelute, si nu mi se mai preling pe gat. De la barbie se spanzura. Deja cad in gol. Lacrimile se spanzura, Amintirile suferinde se sparg,
Iubirea geme in mine, Singuratatea mi-e stapana, iar eu.. Eu sunt sclava proprie-mi minti si inimi.
No comments:
Post a Comment